sâmbătă, mai 30, 2009

Cea mai sigura investitie


Cu siguranta putem vorbi de o investitie sigura si pe timp de mare criza financiara. Este vorba de investitia in noi insine. Sper sa nu sune a egoism, dar cred ca nimic nu e mai potrivit si mai firesc pe lume decat sa bagi bani in propria persoana. Avem o gramada de necesitati in viata, de care nu ne putem lipsi. Pentru indeplinirea lor, devenim sclavii banilor. Insa pe langa aceste necesitati, fie ele fiziologice, fie ele vestimentare, etc, trebuie sa nu uitam sa investim si in dezvoltarea personala. Dezvoltarea personala e un lucru ce nu trebuie neglijat. Avem nevoie de cultura, de carti, de informatii noi. Si mai ales de timp pentru noi. Totul pentru sufletul nostru.
Tot la capitolul investitie personala de care avem nevoie, putem adauga si dezvoltarea profesionala. Asta insa are legatura numai cu profesia, si reprezinta o forma de dezvoltare personala cu anumite satisfactii, mai ales financiare. Oriunde te-ai duce sa te angajezi, indiferent de domeniul de interes, sunt binevenite intotdeauna cursuri si specializari suplimentare facultatii pe care eventual o avem sau nu, si evident pe langa experienta avuta pana atunci. Prima varianta e cea mai importanta!!!

joi, mai 28, 2009

Genialul Stanley Kubrick


Am stat pana tarziu sa mai vad un film de Kubrick. Imi place la nebunie perspectiva lui cinematografica. Am vazut Paths of glory azi. Un film despre primul razboi mondial, mai exact momentul cand germanii ii ataca pe francezi in 1916. Filmul e focalizat pe un personaj colectiv, mai exact participantii din partea francezilor la acest razboi, in functie de pozitiile lor militare: general, colonel, soldati, etc. Moralitatea in razboi nu trebuie sa existe. Interesele statului inainte de toate. Ordine de primit si de respectat. Fiecare da ordine celui din pozitia inferioara lui. Viata nu mai conteaza. Frica in fata mortii. Absurdul situatiilor. Nedreptati si acuzatii irelevante pentru care multi soldati si-au pierdut viata. Pluton de executie. Justitie doar de dragul formalitatilor. Competitivitate pentru pozitiile inalte. Toate acestea pentru un singur interes real, ratacit in atatea detalii, razboiul.
Pe aceeasi tema, invidul in fata luptei cu pusca in mana, tot de Kubrick mai e si Full metal jacket. Aici e vorba insa de razboiul America Vietnam, cand americanii se stie ca au suferit cea mai mare infrangere din istorie, fiind imvinsi de fapt de rusi. ( Razboiul a fost purtat intre Republica Democrata Vietnam sprijinita de Uniunea Sovietica si Republica Vietnam sprijinita de Statele Unite. Conflictul s-a incheiat cu infrângerea si absorbtia Vietnamului de Sud de catre Vietnamul comunist -1959-1975). E un personaj memorabil in film, un soldat mai grasut, care nu rezista instructiei dinaintea razboiului si, care umilit de ceilalti colegi si de ofiterul care le facea instructia, alege sa se sinucida, nu inainte de a-l ucide si de a se razbuna si pe ofiter.

marți, mai 26, 2009

Scumpa de Edith Piaf


Una din superbele melodii pentru care Edith Piaf ar putea repeta la nesfarsit "Je ne regrette rien".
Melodia se numeste "Cri du coeur", adica "Strigatul inimii".

luni, mai 25, 2009

Cinematografia romaneasca din nou recunoscuta international


Corneliu Porumboiu a fost premiat la Festivalul International de Film de la Cannes, saptamana trecuta, cu premiul un Certain Regard pentru filmul "Politist, adjectiv", film care il are ca personaj principal pe actorul Dragos Bucur. Cinematografia romaneasca ne arata inca o data ca merita luata in seama si in serios. Premiul acesta reprezinta o chemare si o instigare muta pentru vizionarea filmelor romanesti. Stim cu totii ca majoritatea romanilor fug de peliculele romanesti si eventual aleg orice altceva. CNC-ul nu are posibilitatea sa sustina cu fonduri semnificative filmele care merita sprijin cu adevarat. Si asta se vede. De cele mai multe ori vedem filme bune, care primesc recunoasterea internationala, dar care sunt facute din bugete infime. Un astfel de film e si cel al lui Corneliu Porumboiu, care a fost filmat in Vaslui, orasul sau natal (Vasluienii nu au nici macar un cinematograf in oras, ceea ce e trist), probabil si din lipsa de bani.
Celebrul critic american, Wesley Morris a declarat in cadrul aceluiasi festival, ca intre ultimul film al lui Almodovar, Imbratisari frante, si cel al lui Porumboiu, l-ar alege indiscutabil pe cel romanesc. Lucru de luat in seama.
Un alt premiat in cadrul festivalului a fost Ioan Antoci, caruia i s-a acordat premiul Cel mai bun scenariu din Europa Centrala si de Est, cu povestea "Cainele japonez". Cati romani au auzit oare pana acum de Ioan Antoci? Prea putini. Cati romani inghit stiri cu asa-zise vedete care nu au nicio valoare si care apar la televizor in lipsa de altceva mai bun? Multi. Si e pacat, ca ne stricam ca niste mere atinse de viermi. Sau poate nu e cazul sa generalizam si inca mai putem spera la o revenire a lucrurilor catre normalitate.
Putem sustine filmul romanesc numai mergand in cinematografe sa le vedem, mai ales pe cele care sunt cu adevarat de luat in seama si care merita un numar mare de spectatori.

duminică, mai 24, 2009

Miscarea lui Badea


Stau si ma gandesc ce a vrut sa insemne "Viva la revolution", campanie impotriva sedentarismului a carei imagine a fost Mircea Badea. Participantii parca s-au dus la crosul loteriei, de aceasta data nefiind in joc premii. N-am inteles de asemenea de ce a fost nevoie sa aminteasca de atatea ori ca el e imaginea acestui proiect initiat de revista Viva. Adica vezi doamne el si Bruma se dau drept modele de urmat. Lucru care mie personal nu-mi spune nimic. Parca a simtit o nevoie acuta de afirmare. 5000 de indivizi stransi in Parcul Tineretului nu inseamna foarte mult, dar nici putin. As fi inteles sa repete de multe ori un mesaj si sa arate eventual in imagini ce inseamna de fapt sedentarismul pentru corp. Sa bagi niste poze emotionante, care eventual sa te faca sa-ti pui niste intrebari legate de stilul tau de viata. Ba o fi bine o fi rau ce fac eu? Sau oricum n-am timp de sala si alte idei din astea? Mi s-a parut o forma de populism. Parca era Basescu, in mijlocul multimii, in dialog cu poporul care l-a votat (in acest caz e vorba de cei care au ales sa se deplaseze pana acolo duminica dimineata ca sa participe la calcarea in picioare). Nu cred ca s-a schimbat ceva in mentalitatea cuiva. Campaniile de genul asta nu duc la nimic. Asa cum nu cred ca celebra campanie antifumatului initiata de viitoarea fosta colega de trust cu Badea a avut vreun rezultat. Dar fiecare se afirma cum crede de cuviinta...Uneori iti poti intari imaginea si prin bascalii de genul acesta..

Parada gay


Un apel la toleranta facut public, venit din partea unor persoane neintelese de nimeni si hulite de o mare majoritate a romanilor din cauza orientarii sexuale. Asta a fost parada gay. Vor doar o recunoastere oficiala a relatiilor pe care le au. Nu e de condamnat asta si de aratat cu degetul. Intr-un stat democratic cred ca asta s-ar putea accepta.
Nu pot sa spun ca le iau apararea din toate punctele de vedere, dar in Romania au parte de un tratament prea homofob, anarhist si comunist. Perioada asta de tranzitie in care ne aflam, de dupa revolutie, parca nu se mai termina. Mentalitatile romanilor nu pot fi schimbate. Adica se duc ei in Germania si se casatoresc sau in Olanda, de romani de-ai nostri vorbesc si ajung acasa si nu mai sunt casatoriti? Pai cum vine asta? Stau si ma uit ca avem o societate care o condamna pe Raduleasca ca s-a combinat cu Otil, care e cu 10 ani mai mic. Si asta e la fel de nepermis. Acelasi iz de mentalitate si aici. Ce sa mai vorbim de gay si lesbiene.
Recunosc ca am avut curiozitatea sa cunosc gay si sa testez daca ii pot intelege. Ba chiar am fost in cluburi de gay gen Purple, Queens. Nu pot sa zic "da, mi-a placut ce am vazut". Nu. E trist. Pana si cand se distreaza si se simt bine li se observa frustrarea de a fi gay. Sunt niste persoane hipersensibile, care au senzatia ca totul are legatura cu ei, ca toata lumea ii barfeste sau comenteaza pe seama lor. E un mod si asta de a fi in centrul atentiei, dar din pacate negativ. Din hipersensibilitate rezulta multe calitati, dar nu vreau sa fac acum un portret gay asa detaliat. Mie mi-e mila de ei. Pur si simplu se simt atrasi de persoane de acelasi sex cu ei.
O mare majoritate dintre ei se naste cu aceasta orientare sexuala si se pare ca explicatia ar fi legata de o reactie imuna din corpul mamei in timpul careia s-ar secreta anticorpi "anti-barbati" care ar actiona asupra zonei din creierul fetusului in care urmeaza sa se faca diferentierile sexuale, sustin studii recente facute de niste americani. Iar restul, de cele mai multe ori sunt bisexuali, dar in orice caz orientarea le e data de unele evenimente care le-au marcat viata lor sentimentala.
In schimb cu ce nu as fi acord e legat de dreptul la adoptie pentru aceste cupluri. Nu vad bine o situatie de astfel de gen in care sa creasca un copil. Mi se pare o idee de neconceput. E ceva nefiresc si de neacceptat.
( Mentionez ca sunt f hetero)

joi, mai 21, 2009

Test amoristic


O camera mare. In ea o biblioteca uriasa cu carti vechi, mirosind a amintiri si a timp. Colectii intregi cartonate, in editii speciale si unicate. Pe jos margele rupte de toate culorile, chiar si perle reflectandu-se in lumina lampii. In fiecare colt al camerei vaze cu flori uscate, imortalizate, lasate fara seva, dar pline de nostalgia timpului de care apartineau.
Batranii isi faceau siesta dupa o masa suficienta si plina de cumpatare. Ei au fost cobaii propriului experiment amoristic inceput in tinerete. Au vrut sa testeze ceva absurd, dar totusi util ideilor lor curioase. Au ales sa-si traiasca viata in aceasta camera acum uscata de timp inca din frageda adolescenta, camera care a fost candva animata de veselie si de un usor haos specific tineretii celor care o locuiau. Batranii si-au studiat sentimentele in tot acest timp cat au fost captivi in propria lume. Si-au impartit pretiosul timp in doi urmarindu-si evolutia trupurilor si a sufletelor. Au notat totul pe hartie. Si-au monitorizat viata fir cu fir din clepsidra nemiloasa a timpului. S-au ales rapid, fara teste de compatibilitate inainte si totusi s-au inteles aproape o viata intreaga. In orice caz nu aveau incotro. Majoritatea timpului si-au trait-o in imaginatie calatorind in spatii nemarginite si bucurandu-se de experiente unice. Nu regreta nimic. De mancare le prepara o servitoare angajata de americanii care i-au studiat atatia ani pe batrani si carora le dau notitele lor. Sentimentele lor sunt pure si complexe. Inca nu s-au plictisit unul de celalalt. Nu si-au dorit niciodata sa iasa din aceasta camera. Au tinut pe parcursul acestor ani legatura cu lumea de care s-au privat, urmarind stirile prin ziare la cafeaua de dimineata. Sunt perfect normali din punct de vedere medical, nici macar muschii nu li s-au atrofiat. Desi au peste 50 de ani, ei inca isi mai doresc trupurile. Se alinta ca niste pisici unul pe celalalt. Batrana a rupt tacerea camerei:
-Auzi, mosule? Tu ii intelegi pe scepticii astia care au incercat prin teribilismul lor sa-i convinga pe toti oamenii de stiinta ca nu exista adevaruri absolute si unice in lume si ca de fapt contributia acestora in stiinta e nula?
-Stii ca am mai discutat despre asta candva. Mie nu-mi plac scepticii. Nu au adus nicio contributie ideologica umanitatii. Parca au fost niste adolescenti care incercau sa puna la indoiala toata munca geniilor si toate descoperirile lor doar ca sa se afirme. Filosofia nici nu prea ii ia in seama.
-Negi faptul ca exista totusi ceva pertinent in ideea lor ca poate simturile ne insala si ca orice poate fi contrazis si chiar argumentat? Poate eu vad albastru culoarea asta, dar un extraterestru o vede rosie.
-Da ce te tot framanti si tu de pomana cu asta?! Lasa-i in pace cu ideile lor cu tot. Uite ca acum nu ma lasa ideile scepticilor sa ma odihnesc nitel dupa friptana pe care am mancat-o cu pofta. Te-ai apucat tu acuma sa-i combati pe dogmatici si-i sustii pe sceptici. Sa nu amestecam ratiunea cu empirismul Matildo. Poate cel mai de luat in seama dintre sceptici era Hume. Stii doar ce zicea Hume legat de cauzalitate. Ca tot ce presupune o oarecare cauzalitate nu e neaparat legat de ratiune. Dar pe mine Hume, Montaigne si toti grecii aia nu ma atrag. Nu-mi plac si gata. Negam totul si am rezolvat dilema. Hai ca nu e chiar asa. Pana si viata cred ca o vedeau inutila astia.
-Offff, mosule, ce sa zic esti convingator uneori, dar le am si pe ale mele in cap. La varsta mea multe nu mai imi ies din minte. E ca si cum ei neaga orice adevar de pe lumea asta. Ce naiba? Ne-am creat regulile noastre si stiintele noastre aici pe Terra. Asta vad, asta e in realitate, zici tu? Parca suna a resemnare. Daca stii care e culmea scepticismului te las sa dormi...
-Ai inceput sa fii deja pisaloaga Matildo..(rade) Ce m-oi face eu cu tine peste cativa ani cand poate tu cu insomniile tale n-o sa ma mai lasi nici noaptea sa dorm? Nu ma intereseaza culmea scepticismului. Treaba lor. Oameni ca tine i-au bagat prea mult in seama si au ajuns si altii sa se regaseasca in ideile lor.
-Artagos ai mai devenit. Imi placea cum suna culmea scepticismului. Ia asculta un pic paradoxul asta: "Dacă într-adevăr oamenii nu ştiu nimic, atunci scepticul nu poate şti că oamenii nu ştiu nimic".Cu tine o sa ajung sa port monologuri in oglinda si tot eu sa ma combat. Hai sa tragem un pui de somn, dar imi ramai dator cu niste explicatii. Stinge lampa.
-Hai ca mai vedem sofista mea preferata...

Natura ne cere ajutor


Ne simtim bine intr-o padure la iarba verde in compania prietenilor, ne bucuram de verdele crud al primaverii si totusi nu respectam natura. Avem un egoism fioros si un dezinteres total pentru ce lasam in urma noastra. Putini sunt cei care isi strang gunoaiele dupa ce pleaca de la picnic si nu lasa un dezastru ecologic in urma. Putini sunt cei care se duc cu bicicleta la serviciu, desi asta le-ar face bine propriei sanatati, dar in primul rand mediului inconjurator. Nu domne noi suntem comozi si vrem sa ne simtim bine. Dar cat de bine ne facem de fapt prin aceste alegeri? Raspunsul ar trebui sa ne intereseze totusi. Pana la urma noi inspiram aer poluat, intoxicam putinii copaci care ne-au mai ramas cu deseuri si subtiem stratul de ozon cu buna stiinta.
De partea cealalta sunt cei care demareaza diverse proiecte de mediu, se lupta sa gaseasca sponsori si se implica activ in strangerea deseurilor.
Orice mare companie care se respecta si care intr-un fel vrea sa-si intareasca imaginea, are un buget dedicat proiectelor de mediu. Exista o concurenta chiar si aici. Se dau si premii companiilor care au proiecte cu rezultate importante si vizibile.
Din pacate e ca o lupta contra morilor de vant. Unii se chinuie sa stranga gunoaiele cu manusile in maini si altii isi vad in continuare de nesimtirea lor . Ar trebui sa li se dea niste amenzi usturatoare acelora care nu respecta natura. Ministrul Mediului e momentan ocupat cu alte treburi. Trebuie sa incaseze banii care vin din Rosia Montana de la Gold Corporation. E chiar asa greu sa avem bun simt?

marți, mai 19, 2009

luni, mai 18, 2009

Opa...


Deci Raduleascai ii cumpara casa in Monaco Elan, fostul sot. Deosebit de interesant. Ar fi culmea sa se mute Mihaela cu Otil in casa cumparata de evreu. Totul ar fi posibil...

Eurovisionul si agitatia de pomana


Si acum incep barfele si titlurile pe prima pagina in ziare care o au ca personaj pe Elena Gheorghe... Cum am mai spus, nu-mi place Elena Gheorghe. Dar deloc. Timbru, nimic. Nu e fina, cizelata, nici macar engleza am inteles ca nu stie sa vorbeasca cum trebuie. Nu neg faptul ca are voce si stie sa racneasca cum trebuie, dar nu va putea niciodata sa fie o showmanita. Nu se pune problema ca ea sa nu fi cantat live.
Ce am putut intelege noi romanii din acest Eurovision, e ca s-a terminat cu stereotipiile. Nu vii pe scena, interpretezi o piesa buna, dai din fund de doua ori si gata. E nevoie de show, de o atmosfera in jurul tau, de un mesaj sau stare pe care sa le transmiti prin muzica ta. Sau poate asta am inteles doar eu. Elena Gheorghe a fost doar un bun interpret. Atat. Aproape ca nici nu se misca pe scena. Era incordata si parca de-abia astepta sa se termine. Pe cand asta se vede.
Si grasa din Malta a cantat senzational. Parca era Monica Anghel. Dar nu piesa si interpretarea castiga intotdeauna dupa cum am mai spus.
Norvegienii erau relaxati, niste copii, care aveai senzatia ca in drum spre scoala au trecut si pe la Moscova sa dea o cantare pentru 300 de euro. Au facut spectacol cu povestioara lor. Nici macar nu a cantat grozav baietelul major. Norvegia a demonstrat ca orice e posibil daca iti doresti. De fapt prima data au demonstrat-o vecinii finlandezi, Lordi imbracati in monstri. Oricum cam dubios si sistemul de votare.
Cred ca daca se ducea altcineva in locul Elenei Gheorghe am fi fost pozitionati mai bine in clasament. De exemplu trupa Zero. Dar Marcel Pavel si juriul "specializat" in alegeri muzicale de prima mana, n-o sa iasa niciodata din incalceala asta a stereotipului comunistic.

Mihaela Radulescu ne paraseste


Am ramas cu gura cascata cand am auzit ca Mihaela Radulescu se retrage din televiziune si pleaca in principatul de Monaco cu Ayan. E o decizie care ii va schimba viata in intregime. E clar ca daca peste doua luni ar vrea sa se intoarca la vechea emisiune, credibilitatea ei ar scadea foarte mult si audienta inclusiv. Se stie ca in Principatul de Monaco stau cei mai bogati oameni din lume. Ma intreb eu acum, ce cauta Raduleasca acolo? Are si ea cateva milioane de euro in cont, dar nu miliarde ca viitorii vecini de cartier. Sincer, cred ca are vreo combinatie. Stie ea ce stie. Ori are ceva afaceri in Romania, pe care fara grija le-ar putea continua de la distanta, sarind imediat in avio la nevoie, ori are afaceri pe acolo, desi asta e mai greu de crezut, ceva tot e la mijloc. Poate e ceva cu Elan. Nu m-ar mira. Daca mai pune si ala averea laolalta mai inteleg de ce ar sta in Monaco. Si bietul Otil ce va face?
Desi biet nu e clar. Dupa oficializarea relatiei cu Mihaela si mai ales dupa tot tam-tamul facut de presa, baietii au crescut mult in cotele de audienta, ceea ce le-a adus si mai multi bani. In orice caz, cred ca Raduleasca s-a saturat de Romania si de mizeriile de aici. Si e de inteles. La un moment dat te innebuneste si presa asta. Si mai ales cand 99% sunt minciuni si aberatii.

sâmbătă, mai 16, 2009

Despre pitipoance si pitiponci


Cand ma gandesc la ce inseamna din punctul meu de vedere termenul asta de pitipoanca, ma duc imediat cu gandul la fetele saracute, dar care tind mititelele spre o viata mai buna prin masculul ridat si colacos de langa ele. E vorba de clasa sociala. Te-ai nascut saraca, dar nu poti accepta ideea asta in fond reala. Si uite asa, in loc sa puna mana pe carte si creierul la dospit idei practice, fetele prefera sa se vanda pe bani unor indivizi care poate sunt deja divortati si cu nspe copii, dar banul nu-i lasa sa-si gaseasca linistea de timpuriu. Indivizii sunt bucurosi ca fetele sunt usor de manipulat prin bani si ca ajung sa le cumpere iubirea prin 3 parfumuri si eventual o masinuta. In cazul asta femeia e deosebit de proasta. Da deosebit. Ca barbatul pescuieste si el cu o undita de calitate, daca are banu', tocmai ca sa prinda un peste mai frumusel si mai gustos de pus in tigaie ca sa-si potoleasca foamea pantagruelica. Si uite asa ajung sclave fetele. Lugu lugu, miau, miau, iubire mare ce sa mai povestim. Dupa un timp fetele se cam plictisesc; pai ce dracu mi s-a terminat viata cu un mos langa mine? Si uite asa o iau de la capat, dar acum cu fite si pretentii, ca vezi doamne au D&G-uri si Hermesuri in dulap.
Corect pe lumea asta e ca fiecare sa stea in categoria sociala in care l-a aruncat familia. Sau nu neaparat familia, ci munca din timpul vietii. E normal ca daca te-ai nascut bogat sa stai cu unul din aceeasi categorie sociala. Asa e corect. Ca doar regina la curte nu era atat de toanta incat sa-si insele regele cu servitorii. Dar mai sunt cazuri si din astea...
De partea masculina, stim ca sunt destui pitiponci care stau cu babe obsedate pentru un card burdusit. Numai ca barbatii sunt mai discreti si nu fac din asta o prea mare mandrie.
Mai este o categorie de pitipoance, cea a parvenitelor, care au ajuns sa se creada mari doamne pe munca altora. De obicei aceste fete provin din familii cu bani, de tractoristi cum le spun eu. Din pacate gustul uneori nu poate fi format, te nasti cu el sau nu.
Pitipoancele tin foarte mult sa-si arate firma de pe blug, marca telefonului si cheile de la masina. Sau poate ca sunt fake-uri din Obor, nici macar originale. Valabil evident si pentru baieteii pitiponci.

Serenada magica


Pe geam erau solzi de gheata. Era o iarna deplina. Detinea controlul temperaturilor scazute. Aneta de-abia astepta sa se supuna tratamentului din camera culorilor. O nerabdare inofensiva, statica, neafectata. O asteptam sa se pregateasca. Stateam in camera de serviciu si acopeream cu degetele de la mana dreapta niste pietricele frumos colorate care ar fi trebuit sa-mi poarte noroc intotdeauna.
Anii din facultate nu au facut decat sa ma scoata in fata intre primii trei cei mai straluciti studenti. Nici macar nu mi-am dat seama de succesul meu. Reuseam doar sa ma mulez foarte bine pe orice situatie sau informatie si s-o absorb cu mare viteza.
Gata, Aneta era pregatita. Se imbracase sport. In picioare avea niste sosete albe, imaculate, ca ale unei pure adolescente. Am luat-o de mana puternic si i-am aratat usa camerei culorilor. Stia deja ce pasi are de urmat. Trebuia sa-si conecteze cablul acela fascinant la tampla si sa ma lase apoi involuntar sa patrund in mintea ei prin ecranul din camera mea. Astfel puteam sa vad tot ce avea Aneta in minte. Daca vedeam ceva ce nu era in regula puteam schimba sau sterge definitiv in binele ei evident.
Aneta a intrat. Deocamdata pe ecran nu a aparut nimic. Sunt doar purici gri. Mi-e teama ca experiementul sa nu aiba rezultat. E foarte posibil. Americanii nu sunt inca siguri de eficienta metodei. Aneta si-a conectat cablul. Vad totul prin ochii Anetei. E o camera mare, spatioasa, cu perdele groase de catifea de un verde smarald la fereastra . Pe pereti e un tapet rosu inchis cu fire aurite. Aneta e in picioare. Asteapta. Sunt multe oglinzi. Daca te privesti intr-una, va urma un ecou maiestuos al infatisarii tale mute in celalalte. Se aude Schubert. Serenade. Aneta incearca sa descopere de unde se aude muzica. Descopera fotografii cu familia ei. Se emotioneaza. Plange. Schubert acompaniaza cristalele de pe obrajii Anetei mazgaliti de fard. Lui Schubert ii place ce vede. Schubert radiaza. Si melodia se tot repeta obsesiv. Oglinzile au parte de imagine miscatoare.
In mintea pacientei timpul s-a oprit. E pusa sa aleaga tipul de viata dorit de azi inainte. Aneta a fost balerina in tineretea ei. Eleganta si miscari fine precise. Stralucire si aprecierea muncii asidue. Vad pe ecran ca un usor gand i se duce la imaginea ei ca balerina. Oglinzile nu au puterea sa capteze aceasta imagine din mintea ei.
Aneta si-a ales continuarea pasiunii ei. Ramane de vazut ce va alege aparatul pentru ea. Asta nu se poate sti dinainte ca se distruge tot. Cert e ca aparatul de sters boli e fidel misiunii sale. Va recrea totul corect si mecanic. Aneta ia perdelele in brate, se acopera cu ele, le miroase, alearga prin camera in sosetele ei albe. Apoi n-am mai reusit sa vad nimic. Dar n-am vazut cand si-a deconectat cablul. Incep sa am emotii si sa ma gandesc la esec. A fost vina mea? Nu aveam cu ce sa intervin. Iar de sters nu aveam ce din mintea Anetei. Aneta nu m-ar fi auzit, iar eu nu am voie sa intru in camera culorilor. Aneta nu s-a mai intors niciodata de la Schubert...

joi, mai 14, 2009

Camera culorilor



M-am trezit cu gandul la nimic. Parca traiam in gol. Uneori am senzatia asta ca ies din timp, ca sunt doar martor la trecerea timpului altora. Gradina mea e umeda. E atinsa de secretiile naturii. Intensa activitate endocrina a naturii. Nici n-ai cum sa o reglezi tu. Creatorul ei nu ne-a permis si asta.
Incercam sa-mi gasesc un loc protejat sa ma asez si sa notez niste ganduri pe o foaie de hartie subtire si transparenta, cum imi place mie. Uit foarte mult in ultima perioada. Mi-a obosit memoria si a ales sa ia o pauza. O inteleg.
Ma numesc Norelia Dumitru si sunt psihiatru la un spital de nebuni. E meseria visurilor mele. In sensul ca mereu mi-am dorit sa ajung psihiatru. Stiu ca nu ajut pe nimeni propriu-zis, dar imi plac pacientii de aici. M-am obisnuit cu ei si mi-au devenit dragi. Aici nimeni nu se vindeca. Le este ameliorata doar simptomatologia bolilor. Acum stiu fiecaruia ce i-a imbolnavit nervii. Sunt putini pacienti. Restul au evadat sau isi pot lua medicamentatia de acasa.
Sunt in tura de zi astazi. Americanii ne-au propus si noua un tratament experimental pe care trebuie sa-l aplic astazi unuia din pacienti si sa vad cum reactioneaza. Se numeste camera culorilor. Eu nu am voie decat sa conduc pacientul pana la usa. Pe holul spitalului e un miros de boala cronica. Un miros care nu se pierde. Il iei in mana, ii dai drumul, pleaca, dar il poti lua din nou. Am multi prieteni aici. O minte bolnava nu uita sa iubeasca omul. Se aud tipete si racnete. Scuze trebuie sa fug putin. Era Aneta. Tocmai a avut o criza de schizofrenie. Nu a fost foarte grav. Nici nu mi-e mila de ea. Ar trebui sa-mi fie? Isi retraieste viata in gand si amintirile i-au provocat aceasta criza. M-am decis sa o duc pe Aneta in camera culorilor. Aneta va trebui sa isi lege la tampla un aparat care-i inregistreaza trairile si imaginile din minte. Mi-e foarte sete. Nu mai pot nici sa inghit de sete. La robinete am descoperit acum ca nu mai curge apa. Simt o usoara stare de panica. Vreau apa. Ma duc sa le cer pacientilor. Intru in salon. Toti dorm. Le caut sub paturi, nu gasesc nicaieri o sticla de apa. Daca imi voi face o perfuzie, setea nu-mi va trece. Trebuie sa beau ceva. Pot bea un pic de clorura de sodiu, desi nu suport gustul. Ma simt un pacient. Norelia ce e cu tine? Nu innebuni si tu. Te-am invatat doar cum sa nu-i imiti pe bolnavi. Nu te lua dupa ei. Norelia ma asculti? Sunt propriul tau gand...

marți, mai 12, 2009

Madonna- Instigare la cultura



Niste cuvintele care mie mi-au placut..sper sa va placa si voua:)

luni, mai 11, 2009

Dragoste de oameni


Imi amintesc cu drag momentele cand ma duceam in diverse cafenele singura si nu faceam altceva decat sa analizez oamenii din jurul meu. Incercam sa le aflu povestile, sa le citesc pe buze cuvintele si pe chip starile. De cele mai multe ori plecam multumita ca am mai aflat cum traiesc si altii. Placerea asta mi-am descoperit-o acum cativa ani cand citeam Sartre si vorbea si el despre asta in existentialismul lui. E chiar foarte interesant. Adaptata la psihologie, ideea se manifesta mai concret in cunoasterea de sine. Prin intermediul celorlalti te poti cunoaste mai bine pe tine. Si mai usor. Intervine comparatia si de aici se poate dezlega misterul, daca exista. De fapt totul functioneaza pe baza de comparatie si raportare la alte cazuri.
Renascentistii aduceau in centrul universului omul prin umanism. Nevoia de dezvoltare, instruire, de formare a bunului gust. Dar nu despre renastere vreau sa vorbesc.
Omul a reprezentat intotdeauna epicentrul lumii. Totul se refera la noi. De-aia nimic nu mai pare deosebit. E firesc, comun. E greu sa mai iesi in evidenta. Poate s-au gandit si altii inaintea ta la ideile care acum iti trec prin cap. Dar nu conteaza uneori daca iesi in evidenta cu ceva sau nu. Poti trai bine mersi si fara asta.
Insa avem niste lucruri care ne-au ramas si care nu se vor eroda niciodata in importanta lor. Unul din ele e dragostea pentru ceilalti oameni. Nu cred ca exista un sentiment mai pur si mai sincer decat asta. Te innobileaza si te inalta. Important e sa fie o iubire neconditionata. Sa nu te astepti sa primesti nimic inapoi pentru ceea ce dai. Ai un gand bun, nu te astepta ca celalalt sa ti-l intoarca. Aici nu e vorba de schimb de zambete. Desi si asta e o forma de a vedea bunatatea din oameni. Sa-i zambesti cuiva si sa vezi daca iti intoarce zambetul.
Sa ierti si sa ajuti. Trebuie sa ne facem o lume mai buna. In niciun caz nu sustin ideile crestinismului. Credinta nu are neaparat legatura cu ce incerc sa reliefez aici. Sufletul nostru nu poate trai in ura si nu poate supravietui la inveninare. Si nu putem lasa corpul fara suflet...
(un film bun despre acest sentiment e Pay it forward cu Kevin Spacey si Helen Hunt).

sâmbătă, mai 09, 2009

Sentiment paradisiac


Am plecat amandoi de mana in lumea larga. Degetul meu mic se tinea de al tau, care facea pe barbatul in relatia asta. Un soare cald, vesel, ne deschidea drumul. Totul era de un verde crud, plin de seva, de viata si de putere. Natura ne era partasa la toate sperantele si idealurile noastre, de copii inocenti, cu griji de adulti in schimb. Ne urcam din autobuz in autobuz, ne jucam, iubirea noastra alerga nazdravana, deasupra ei fluturasi colorati si mai jos, noi, martorii, la ce ni se intampla. Stabilisem de acasa sa ne luam alte nume, alte amintiri, sa nu fim incarcati deja de inutilitati si sa putem porni gratios in unduirile vietii impreuna. M-am oprit intr-o gradina plina de flori si am rupt cat pentru un buchet fiind atenta sa nu ma vada cineva. Multa culoare, agitatie. Pana si gandacii erau in petreceri si in demonstratii organizate cu mult timp inainte din cate am inteles. Asteptau doar o vreme favorabila. Apoi mi-am dat seama ca dupa noi alerga un batranel suparat ca i-am rupt florile din gradina muncita. Am inceput sa radem ca turbatii si sa ne bucuram ca cineva lua parte la fericirea noastra, desi nu ne intelegea extazul. Asa e, cand devii batran, vezi ca nu mai poti alerga dupa nimeni, ca nu te mai tine partea fizica si esti ingreunat de atatea amintiri. Nu e nedrept. E firesc. Asa le dai si altora dreptul sa repete lucrurile frumoase prin care ai trecut tu. Batranul ne ameninta cu degetul aratator, desi incepuse sa zambeasca usor.
Radu era cu mine. Atingerea noastra statea doar in degetul meu mic. Se lasa seara si ne-am dat seama ca bucuria noastra nu mai avea curand spatiu de desfasurare, ca natura nu ne mai gazduia cu lumina ei magica si stralucitoare. Ne-am luat strans in brate si ne-am intins pe ceva moale si calduros. Am adormit ingereste, purificati de sentimentele noastre absolute, care nu puteau fi traduse in cuvinte. Vraja zilei a coborat in vis...

Niste idei si cateva cuvinte


Zilele acestea l-am citit cu mare drag pe Marin Preda. Mi-a placut Cel mai iubit dintre pamanteni si acum m-am apucat de Delirul. In Cel mai iubit... Victor Petrini, personajul principal al romanului este un profesor de filosofie ratat datorita sistemului politic din acea perioada de prin anii 50', cand va trebui sa execute doua pedepse cu inchisoarea acordate pe nedrept, provocandu-i astfel mari rupturi in constienta si impiedicandu-l sa-si mai faca meseria, aceea de profesor.
Victor Petrini e sensibil, insetat de absolut si de cunoastere, declarand in finalul romanului ca "daca dragoste nu e, atunci nimic nu e."
Un roman omogen, al carui titlu insa nu mi se pare atat de inspirat pentru opera. Victor Petrini reprezinta tipul individului neinteles de nimeni, inadaptat, avand o superioritate, care-l face sa fie de cele mai multe ori dezamagit de ceea ce vede. In rest actiunea romanului nu v-o povestesc.
Cert e ca citirea romanului nu mi-a fost inspirata de aparitia lui in colectia cartilor din Jurnalul National, pur si simplu l-am gasit prin biblioteca. Nu citesc Jurnalul...
Delirul se apropie de Morometii, alt ton, alta categorie sociala descrisa, dar aceleasi problematici date de perioada politica.
Astazi m-am uitat si la Amores perros al lui Inarritu. Si totusi pe primul loc la spanioli in ce ma priveste, ramane Almodovar, care m-a cucerit definitiv cu multe din filmele lui.
In rest saracia se mentine, macar noi sa nu ramanem saraci in ceea ce priveste nivelul cunostintelor noastre si sa nu fim de acord sa ni-l mentinem constant.
Pe final ceva penibil. M-am bucurat mai devreme cand am citit ca pleaca Mircea Radu de la Antena datorita unor neintelegeri cu echipa, fapt care pot sa spun ca ma bucura, intrucat m-am saturat de maneleala aia lacrimogena, desi nu ma uitam deloc. Sa mai si citeasca batranii, ca de-aia se sclerozeaza la 60 de ani, nu sa stea toata ziua cu ochii in televizor si mintea sa nu le mai e pusa la contibutie cu nimic..

miercuri, mai 06, 2009

De mana cu cineva invizibil


Totul e atemporal. Am uitat de timp, de imbatranire. Au obosit toate si toti sa se alerge la nesfarsit.
Un spatiu ludic, magic, de poveste, cu jucarii parfumate fara amintiri. Mi-am luat papusa pe umar ca un copil entuziast pentru nimicuri si am alergat in soare insotita de vant. Imi aminteam uneori de mine si ce-mi propusesem sa fac, dar stiam ca timpul nu mai exista. Bine, dar memorie fara timp nu ar exista. Ba exista si asta. In acest caz nimeni nu ma grabea sa plec. Puteam sa ma mai plimb in minunatul lan de grau, unde cate un mac rasarea timid unde avea loc. Dar nici nu trebuia sa aman la nesfarsit. Eram copilul mare, destept, dar care nu vorbea pentru a nu fi intrebat nimic de nimeni. Vroiam sa fiu doar eu cu Coxica, papusa mea de carpa, murdara, dar iubita. Undeva departe se vedea un copac obosit si statator. Era la marginea cu cealalta lume.
Singuratatea inseamna dialog cu Dumnezeu si cu tine insati. Altfel ar fi totul pustiu. O boala urata la chip, desi n-o vezi, ci o simti numai in tine.
Si totusi nu stiam ce sa fac. Ma luptam cu spicele de grau care imi raneau genunchii usor, facandu-ma sa tresar din cand in cand, dar nu puteam sa raman pe loc. Imi stergeam sangele, care curgea in forme. Spicele avusesera grija de asta. Era singura clipa cand realizam ca sunt OM. Papusa in schimb nu avea nimic. Pe ea o protejam cu mult drag ca si cand nimic nu mai conta. Uneori mai purtam dialoguri cu ea si o intrebam ce ar face in locul meu. Evident ca-mi raspundeam tot eu, dar stiam ca asa a participat si ea la gandurile mele. Aflasem mai demult ca nu-mi poate intui gandurile si ca intotdeauna trebuie sa i le comunic, ca sa nu ma inteleaga gresit. Trebuia sa ne intelegem si sa nu ne parasim. Asa nu-mi paraseam nici eu gandurile. Mai existam.
In tabloul naturii, observam fara sa vreau norii care fugeau fara scop pe un cer fix si mort. Norii albi intrau in tunel. Acesta era cerul. Absorbea norii. Cu asta se hranea el. Cu spuma norilor. Incantator era ca nu mai vazusem un tunel asa de mare si cu aceasta forma. Dar era un tunel, iar ochii mei se jucau cu privirea pe el. Imi tineam capul pe spate, desi mergeam destul de repede si nu ma uitam inainte. Ma jucam. Apoi am patruns in cealalta lume.
M-am speriat. Am intalnit un caine mirat, obosit, chinuit de neputinta picioarelor, dar viu. Cainele nu era in lan, mergea pe sosea. Asta era cealalta lume. Soseaua. Lanul plecase fara sa-si dea seama printre picioarele mele. Atunci m-am gandit la ce aveam de facut. La scopul meu. Puteam sa iau si cainele cu mine. Dar de unde stiam eu ca se numeste caine? Nu stiam. Asa mi-a venit sa-i zic. M-am jucat pana si cu numele lui. Apoi i-am spus altfel.
Mi-era inca frica de sosea. Nu trecea nicio masina, dar ceva trebuia sa treaca odata si-odata. Si acela era un om...

duminică, mai 03, 2009

Fara titlu


Citisem pe undeva mai demult ca nimic nu e mai potrivit cand esti in depresie decat sa te apuci sa faci ordine in viata ta in general si sa-ti gasesti diverse forme de implicare care sa te sustraga din panza de paianjen care te inconjoara. Si uite asa, m-am apucat si am facut toata ziua ordine prin casa, am aruncat lucruri vechi, care trebuiau demult scoase din peisaj (chiar si mobila, sa nu mai vorbesc de haine), am facut sport, am sters mesaje din telefon si numerele persoanelor care ma incomodau psihic. Au ramas doar unele amintiri pe care am de gand sa le sterg prin experiente noi si de neuitat. Si iarasi zic punct si de la capat. Cred ca e foarte important sa faci asta periodic, ca sa nu aduni prea multe in capsor care ar putea sa-ti dauneze.
Ma simt deosebit de bine acum. Sunt in faza de ascultat muzica. Asadar ce e de retinut din ce am enumerat mai devreme e ca avem nevoie permanenta de reinventare. Pana si dragostea are nevoie de aceasta etapa. Pana la urma si in acest caz se poate ajunge la o tensiune, fiind si aici nevoie sa fie canalizata spre diverse activitati.
Bagam eventual si o cura de dezintoxicare dupa prostelile culinare la care ne-am supus toata iarna si ne incarcam bateriile singurei, ca altcineva nu ne cunoaste la fel de bine. Seara o tura de parc si maine de la capat in vechiul program...

sâmbătă, mai 02, 2009

Dansand pe sarma proprilor idei


Sunt intr-o perioada mai deprimanta a vietii mele, in care nimic nu-mi place si nimic nu se ridica la asteptarile mele. Se poate vorbi de o ciclicitate a acestor stari, e adevarat destul de dese, dar acum depinde si de om si de gradul lui de inadaptabilitate.
Ma gandesc uneori ca sunt un om slab, pentru ca nu pot accepta intr-un final rautatile celorlalti, nu-mi pot inaclai mintea cu invidii si cu iubiri superficiale. Pur si simplu nu ma pot obisnui si nici nu pot ramane intr-un colt indiferenta si impersonala. Din acest motiv imi e si greu sa muncesc undeva, pentru ca in scurt timp observ impuritatile de pe fundul apei.
As prefera in schimb sa vand idei si iluzii dornicilor, asternute pe o hartie speciala, notate fin cu un creion bine ascutit. M-as arunca in propriile fantasme cu putere si entuziasm si i-as convinge poate si pe altii sa se joace de-a imaginatia realista si sa urmareasca "altceva". Putem inventa si aceasta imaginatie realista, pe care eu am descoperit-o la Huysmans si chiar mi-a placut. Poate uneori e mai bine sa traim multe intamplari in imaginatie si altfel sa nu ajungem niciodata la esec si amarul gust al banalului. Acel dans fabulos al proprilor idei pe sarma, cand daca nu esti atent, te poti dezechilibra si ajunge din nou in nemiloasa realitate.
Pur si simplu nu vreau sa traiesc precum altii, o simpla viata prin care au mai trecute sute de generatii inaintea noastra si eu m-as incapatana sa cred ca a mea va fi mai unica decat a altora...

vineri, mai 01, 2009

1 mai muncitoresc


Si uite asa in graba mare o sa treaca si 1 mai. Astazi am lenevit mai mult ca de obicei in pat cu cartea pe genunchi. Am zis ca daca tot e zi libera pentru toata lumea, a mea sa fie mai libera decat a oricui.
Agitatiile astea de 1 mai nu le-am inteles niciodata si nici nu m-am implicat vreodata cumva in vreo activitate la aceasta data. Ca sa mergem la mare, sa plecam departe si cate si mai cate idei. Nu domnule, nu au niciun rost. La mare chiar mi se pare inutil sa ma duc. E frig si cu siguranta m-as plictisi in mod alert. La mare ma duc pe arsita, sa ma prajeasca soarele si sa ma scald in apa calaie macar, nu asa la impresii si la sticle sparte in cap. Fenomenul Vama Veche iarasi nu ma pasioneaza. Nu ma simt bine in Vama si cu asta basta. Ca nu domne' ca esti fitoasa si alte acuzatii. Nu cred ca e vorba de asa ceva la mine. Dar nu-mi plac pornirile astea bahice in masa si mai ales la vedere. Tin la intimitate si cred ca nu sunt singura...
De mare in schimb mi-e foarte dor si de-abia astept sa vina vara sa-mi iau rucsacul in spate si niste carti si sa stau pe plaja sa privesc "infinitul", iar briza sa-mi dea paginile fara sa-si ceara scuze. Enjoy the week-end..