What's love got to do with it?

Epoca mecanicista

Imaginea lumii e una singura: multimea alearga disperata, frenetic, dupa faima, recunoastere, strazi cu numele lor date pentru vreo sclipire intamplatoare. Geniile adevarate nu au alergat niciodata dupa faima. Si-au purtat povara in carca o viata intreaga, au luptat neincetat cu proprile nelinisti si au incercat sa-si explice fenomenele de care erau inconjurati. Au creat o lume teoretica, la care ulterior, au fost alaturate date experimentale (in domeniile ce pot fi si experimentale).
Geniile au creat. Au descoperit si au fundamentat principiile lumii. Au luptat pentru idealurile omenirii. Au expus misterele, frumosul si uratul in culoare sau cuvinte magice, pline de profunzime si de valoare. Au adus esenta intr-o lume in care totul era gol, iar existenta curgea firesc, fara intrebari. Intrebarile au aparut din plictiseala. Geniile sufera de boala plictiselii. Noaptea, cand linistea oboseste orice ureche sensibila, iar somnul nu-ti e prieten, o minte frumoasa isi formuleaza intrebari la care cauta adevaruri unice. In ciuda faptului ca termenul de "adevar unic" ar putea fi combatut de obicei, lumea e intemeiata pe niste principii de viata, adevarul lor avand caracter legic. Axul e fix, rotile se misca.
Fiecare generatie a continuat ce nu a reusit sa termine precedenta. Intrebarea pe care si-o pun multi a devenit obositoare. Va exista un final? Transformarea nu va inceta niciodata, astfel incat viata sa moara. Asta e raspunsul. Putem visa doar la un nou inceput pentru candva.
Apoi geniile s-au rarit. Au fost inventate masinile si nu a mai fost nevoie de minte omeneasca asa mult. Masinile isi fac treaba si singure. Mi-e teama sa nu fim anihilati de proprile noastre inventii. Geniile au tacut.
Arta si creatia sunt in cumpana. Realitatea actuala nu mai inspira pe nimeni. Superficialitatea si mecanicismul au starpit si mancat potentialul creator din fasa. Imaginea lumii imi tot revine in ochi: multimea alearga disperata, frenetic, dupa recunoastere, strazi cu numele lor..

Dragostea ca timp liber

Cred cu ardoare in ideea ca dragostea e facuta pentru a-ti ocupa timpul liber. E singura modalitate sa nu ai pauze foarte mari cu tine insuti. Sa fii doar cu tine mereu poate fi foarte obositor si plictisitor. Si asa mai bine alegi sa te implici in ceva care impune petrecerea timpului liber in doi.
Eventual te indragostesti si astfel exista posibilitatea ca si in trezire, si in culcare, si in timpul zilei
(in cazul in care muncesti sau ai alte activitati productive) sa ai un gand tinta. Arcul gandurilor e intins la maxim si arunca sageti catre persoana care a adus haosul.
Iubirea anihileaza nevoile fiziologice, iar endorfinele te ametesc de atata placere. Uiti de tine, devii un robotel cu un singur scop, care repeta un singur nume.
Si astfel, timpul liber isi gaseste o utilitate placuta. Trece mai usor, zboara ca o pasare cu aripile nesigure, nu ca un vultur atins de scop in orice moment.
Si astfel devine o obisnuinta. Am gasit un mod frumos de a uita de noi pentru a avea de cine ne aminti. Distilam sentimente spre ceva inalt. Uneori asteptam sa se decanteze si sa vedem ce ramane pentru mai departe. Un joc al iluziei. Ce simplu, frumos si necontrolabil devine totul. Vesnicia nu exista, iar absolutul inca nu a fost descoperit.
Cand deja timpul petrecut in doi intrece masura, apare casatoria ca totul sa fie mai usor de inteles. Si uite asa s-au rezolvat problemele cu tine insuti. Mai bine ramai cu tine si te urci in corcodus ca sa vezi mai de la inaltime...

Putin Queen

Trailer Amintiri din Epoca de Aur 2

Amintiri din epoca de aur 2

Aseara 17:30. Cinema Studio. A doua zi cand ruleaza Amintiri din Epoca de Aur 2- Dragoste in timpul liber, Cristian Mungiu. Sala e plina, multi invidizi galagiosi si nerabdatori sa se stinga mai repede lumina. Nu gasim locuri decat pe niste scaune aruncate special pentru intarziati, in spatele salii. Devine o aventura sa gasesti un loc pentru fiecare lucru pe care il scoti de pe tine. Rumoarea se stinge incet-incet. La Studio imi place ca daca iti suna telefonul vor exista persoane care sa iti zica "tanti esti la film acum, lasa vorba", pe cand la Mall, fenomenul implica obisnuinta si nepasare din partea celorlalti.
Sunt prezentati sponsorii filmului. Filmul e alcatuit, ca si cel precedent, din scurtmetraje, in acest caz, trei la numar, care ecranizeaza cele mai cunoscute legende urbane din Romania anilor '80, invaluite in umorul care i-a ajutat pe romani sa supravietuiasca perioadei.
Legenda vanzatorilor de aer. In Romania de "altadata", notiunea de sistem privat nu exista. Toti erau angajati la stat, banii nu erau prea multi. Cine vroia o masina, o amarata de Dacie sau un lastun, trebuia sa economiseasca ani buni ca sa si-o procure. Copiii trebuiau dati la scoala, intretinuti de parinti pana ajungeau pe proprile salarii. Si totusi unii aveau idei de facut bani...
La usa Crinei, inca eleva, suna Bughi, un baiat frumusel, care ii cere un borcan cu apa. Bughi se prezinta inspector de la Ministerul Chimiei. Face "studii". Realitatea e ca strange sticle si borcane pentru a scoate un ban de buzunar. Dupa putin timp, Crina il intalneste in cercul lor comun de prieten si-i afla "invartelile". Dorind sa stranga bani pentru a merge intr-o asa-zisa tabara cu prietenii, intrucat parintii nu-si permiteau aceasta iesire, Crina il va insoti pe Bughi in aventura sticlelor, pana cand vor fi prinsi...
Legenda soferului de gaini. De ani buni, Grigore e sofer la Avicola si transporta gaini de la Baia Mare la port, in Constanta. Grigore are o casnicie esuata, in care obisnuinta isi spune cuvantul. Tema acestui scurtmetraj e pe larg evidentiata in cunoscutul Boogie, al lui Radu Muntean.
Se apropie Pastele, iar goana dupa cumparaturi e in floare. Se practica schimbul de produse, in conditiile inaccesibilitatii de atunci si a ratiei uzuale oferite salariatilor de sarbatori. Indragostit de hangita, unde se opreste de obicei sa manance la pranz in timpul traseului, Grigore are parte de niste peripetii la care nu se astepta. In timpul opririi sale la han, i se fura roata de la camion si este nevoit sa-si amane plecarea pentru a doua zi. Dimineata, cand desigileaza camionul pentru a hrani gainile, e tentat sa stranga oualele si sa le lase hangitei pentru a le vinde sau pentru a capata alte produse in schimb. Hangita il convinge sa-i dea oualele, iar Grigore da de incurcaturi mari...Si uite ce face dragostea din om.
Legenda curcanului zburator. O fata de la tara are ca prieten un curcan, pe care se straduieste sa-l invete diferenta dintre cerc si patrat. Familia se afla in impas, mama fetei e grav bolnava intr-un spital din Bucuresti. Tatal isi trimite fata la Bucuresti cu pachete pentru doctor, ca sa-l convinga s-o opereze pe femeie, banii necesari si din pacate, va trebui sa sacrifice si curcanul mult iubit de fata. Sfatuita de fratele mai mare, deja aflat la Bucuresti, in armata, cum sa procedeze cu spaga pentru doctor, portar si asistente, ca sa aiba un mai mare acces, fata ajunge la spital si o gaseste pe mama sa inconstienta. Doctorul nu considera necesar s-o mai opereze, intrucat starea este deja prea grava si nu se mai poate face nimic. Banii nu sunt cheltuiti, iar curcanul scapa de taiere. Fata reuseste sa invete curcanul diferenta dintre cerc si patrat chiar in fata Casei Poporului.
Cristian Mungiu se bucura de succes cu aceasta trilogie. Marketingul potrivit aduce public numeros in fata marilor ecrane. Prima parte a trilogiei a fost deja prezentata in marile orase din Italia, in Marea Britanie, la festivalul de film de la Venetia, la Cannes.
Filmul a fost achizitionat pentru a fi difuzat in peste 25 de teritorii, printre care Statele Unite, Canada, Franta, Spania, dar si in tari din Asia, precum India sau Taiwan.
Filmul-omnibus este regizat de Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Razvan Marculescu, Constantin Popescu si Cristian Mungiu, acesta din urma semnand si scenariul.
Din distributia filmului fac parte actorii Vlad Ivanov, Diana Cavaliotti, Radu Iacoban, Tania Popa, Alexandru Potocean, Emanuel Pirvu, Paul Dunca, Ion Sapdaru şi Gabriel Spahiu.

Dansul amintirilor

I remember when I met you
All the stars were hanging in mid-air
In these moments - nothing mattered
But the way you caught me in your stare
We were walking - we were talking
We were laughing about the state of our lives
How our fates brought us together
As the moon was rising in your eyes
On and on the night was falling
Deep down inside us
On and on a light was shining right through
Ah la luna la luna
The night that we fell under the spell of the moon
Ah la luna la luna
The light that will being me back to you
The light of la luna
In the hotels, in the cafes
All the world was made with romance
In the harbor moonlit water
All the ships were swaying in a dance
Then you held me and you kissed me
And I knew I had to be with you
You didnt ask me you just took me
To the tiny bed in your tiny room
On and on the band was playing
A song of surrender
On and on the sun would soon break thru
Now I walk along the streets of marseilles
The winter sky is cold and gray
And I dont know why I left you that day
And I dont know where you are

Naturalismul

Unul din curentele literare care ma ispira este naturalismul. Invinge cel mai mult banalul si totusi face parte din realism. Naturalismul s-a manifestat mai ales in Franta, dupa 1860. Naturalistii considerau ca ereditatea unei persoane si mediul decid caracterul acesteia.
Ei descriau in operele lor tot ce e anormal, tot ce se abate de la regulile societatii, tot ce e bolnavicios. Alcoolicii, depravatii, taraturile, scursurile societatii erau in atentia naturalistilor. Personajele construite de naturalisti actioneaza instinctual, sfideaza legile morale, iar actiunile lor marcheaza prezenta patologicului. Asadar la acesti indivizi nu exista "stari sufletesti", cu numai stari fizice, forme de devitalizare a organismului sau urmari ale unor dezordini organice de natura nervoasa (Ex elocvent In raspar de Huysmans).
Emile Zola e unul dintre cei mai de seama naturalisti din Franta, urmat de fratii Goncourt, cu care a fost la mare concurenta, autorul cartii Bel Ami, Guy de Maupassant, Alphonse Daudet, Huysmans cu a sa celebra carte Au rebours (In raspar).

Scriitorul naturalist vrea de-a dreptul sa se substituie omului de stiinta. Iata cum intelege un romancier naturalist, Emile Zola, sa conceapa un roman (citam din prefata sa la romanul Therese Raquin) :
„În Therese Raquin am vrut să studiez temperamente, iar nu caractere. Aici e toată cartea. Am ales personaje complet dominate de nervii şi de sîngele lor, lipsite de liberul arbitru, tîrîte în fiecare act al vieţii lor de fatalitatea cărnii. Therese şi Laurent sînt nişte brute omeneşti, nimic mai mult. Am căutat să urmăresc pas cu pas în aceste brute hărţuirea surdă a patimilor, impulsurilor instinctului, detracările cerebrale survenite în urma unei crize nervoase. Iubirile celor doi eroi ai mei reprezintă satisfacerea unei nevoi fizice. Crima pe care o săvîrşesc este o consecinţă a adulterului lor [...], remuşcările lor reprezintă o simplă dezordine organică, o răzvrătire a sistemului nervos extrem de încordat. Sufletul este cu totul absent, o recunosc, pentru că aşa am vrut să fie [...]. Scopul pe care l-am urmărit înainte de toate a fost un scop ştiinţific [...]. Am arătat tulburările profunde ale unei firi sangvine în contact cu o fire nervoasă [...]. Fiecare capital este studiul unui caz curios de fiziologie [...]. Într-un cuvînt, n-am avut decît o dorinţă: să caut în ei animalul, să nu văd decît animalul [...] şi să notez, scrupulos, senzaţiile şi actele acestor fiinţe. Am făcut pur şi simplu pe două trupuri vii operaţia analitică pe care chirurgii o fac pe cadavre.”

Cateva opere care pe mine m-au prins de-ale lui Emile Zola: Therese Raquin (1867), Madelaine Ferat (1868),
L' Assommoir (1877) , La curee (1871) , Germinal (1885). Ultimile trei opere amintite fac parte din celebrul ciclu Les Rougon-Macquart.
Si binenteles sa nu-l uitam pe Huysmans cu a lui carte minunata Au rebours (In raspar).

De vorba cu Dumnezeu (2)

Natura e adevarata lume. E mediul nostru real. Suntem facuti din pamant viu.
Ma trantesc printre insecte sa le aud mai de aproape. Privite de aproape, se sperie de gigantul imbracat in haine largi. Ma cuprinde un ras sardonic. Sunt superioara tuturor vietatilor din jurul meu in aceste momente.
Se aud clopote in departare. Biserica a facut gura. Se manifesta prin intermediari. Biserica are nevoie de oameni care sa creada in ea si sa o ingrijeasca. Sa traiasca prin ea. Inchid ochii si parca il vad pe baiatul care a tras clopotul. E ora pranzului. Poate e o inmormantare. Poate un om s-a eliberat de povara si pleaca impacat spre imparatia cerului ca sa dea socoteala. Viata, moarte si iar viata.
Traversez o livada. Calc usor sa nu deranjez. Apoi imi dau seama ca exagerez. Trag un racnet cu toata puterea mea. Rasuna tot. Tot eu imi raspund cumva. Am penetrat pana si pomii cu sunetele mele. Cateva secunde mai tarziu parca a inghetat viata. Ma simt de parca imi iau ramas bun. Privirea mea parca face cu mana fara sa vrea. L-am strigat pe Dumnezeu. Mi-am raspuns tot eu. Eu am fost Dumnezeu.
-Tu esti dumnezeu?
-Da, eu sunt.
-De ce nu te arati oamenilor si stai intotdeauna ascuns, fara sa vorbesti cu noi, fiii tai?
-Pentru ca EU sunt in tot, ma regasesc in toata opera MEA. Nu am nevoie de chip. Pot fi frunza, gandac sau un fir de pamant. Pot fi timpul, desi tie iti pare finit. Pana si tu ai un miez din mine..
-De ce ai ales sa mi vorbesti mie?
-Pentru ca nu crezi in MINE. Acea bucatica mica din mine, miezul tau, e acoperita cu carne rosie, rea.
-Nu te inteleg. Mi te imaginam altfel.
-(Dumnezeu zambeste) Intelegi tu si ce vreau sa spun. Nu poti fi un om puternic asa. Nu-ti educi spiritul.
-Nici nu vreau.
-Eu m-am nascut invinsa. Am murit inainte sa ma nasc si totusi m-am nascut.
-Continuati drumul fata MEA, calatoria asta te va invata multe. Cu bine.
-Cu bine. Mai stai cu mine, nu pleca.......E asa bine cu TINE. Dumnezeu nu pleca. Te rog. Nu ma parasi. Iarasi? Despre ce vorbeai? Despre calatoria vietii? Nu pleca. Dumnezeu?

I have a dream

Amagiri

Stau intr-un bar singura, cu o cafea in fata. Am o stare profunda de neputinta. Barbati singuri la alte mese se uita agasant la mine. Nu ma intereseaza, nu am chef de chestii de genul. Vreau doar sa ma gandesc singura. Uneori e chiar recomandat sa fii singur cu tine. Sa strigi in tine si sa-ti raspunzi.
Am cunoscut diverse persoane in ultimele zile. M-am tot perindat prin oras, ca sa umplu un gol din mine, un pustiu cu vant puternic. M-am ametit ca sa uit, m-am euforizat ca sa fie mai usor. Am fost propriul meu doctor, care a pregatit dozele potrivite. M-am amagit, dar parca a fost mai bine asa. Am facut pauza de citit, ca sa-mi mai clatesc mintea putin de atatea idei. Am cunoscut oameni fazi, prinsi de realitate mult prea mult, invaluiti intr-un materialism dureros. Oameni bogati, care nu stiu sa traiasca, dar care se vor invidiati pentru pozitiile lor sociale inalte. Mi-e mila de ei. Si acum vine o vorba care mie imi place mult, a lui Malraux: "Daca nu crezi in nimic, mai ales pentru ca nu crezi in nimic, esti obligat sa crezi in virtutile sufletului".
Stau si ma gandesc ca intotdeauna mi-am batut joc de persoanele care m-au iubit din tot sufletul, care si-ar fi dat si viata pentru mine. Nu-mi pasa. Le ignoram orice simtire. Nu ma impresiona nimic. Asa vroiam eu sa ma tin tare. Apoi am regretat ca nu am apreciat sentimentele adevarate. Iubirea are profunzime doar atunci cand ne mulam perfect pe sufletul celuilalt intr-un acord deplin. Alesesem sa ma mulez doar pe mine. M-am jucat cu proprile mele emotii, le-am reprimat si le-am ascuns, doar ca sa fug de responsabilitati. M-am amagit.
Omul, acest animal social e foarte limitat in realitate. Prea putini depasesc limitele umanului si aceia nu mai sunt de-ai nostri. O specie foarte pacatoasa, demna de mila Creatorului. Dumnezeu s-a jucat in laboratorul imaginatiei sale si ne-a aruncat in groapa.
Mi-e dor de taica-miu, care ne-a parasit pe mine si pe mama, cand eram mica. Poate si asta doare prea tare. A ales o alta cale si n-a inteles niciodata ca nu banii lui ma interesau, ci acele secunde cand mi-ar fi putut spune ca ma iubeste, momente care mi-ar fi dat aripi de erou. Special needs? Poate. Nevoi de simplu animal, nici macar social.

Maria Callas Vissi D' Arte, Tosca

Maria Callas atinge sublimul in orice moment..Ce voce, ce putere, cat sensibileaza aceasta voce..

Castelul (1)

Auzisem de mult timp de existenta castelului de pe colina si de ciudatenile care se petrec acolo. Nu credeam nimic insa. Locuitorii de prin imprejurimi sustineau ca acolo totul e fantastic, agonizant, miraculos. Ciudat e ca gura satului isi dadea cu presupusul, desi nimeni nu a avut acces in castel de fapt. Trebuia sa fii ales in mod special si prezenta ta acolo sa fie motivata pe drept. Din acest sat, nimeni nu a fost ales. Mi-am imaginat atatea variante ale castelului...Cate persoane or fi inauntru? Castelul e considerat un centru important de initiere spirituala. Ma gandesc ca ar putea fi o varianta a lui Hesse a Castaliei. Poate exista si aici un Magister ludi. Trebuie sa aflu. Mi-e teama de pedeapsa. M-ar putea ucide. E un univers la care noi nu putem avea acces. Noi, cei limitati intelectual. IQ-ul mediu nu conteaza. O sa incerc. Trebuie sa patrund inauntru si sa scriu despre lumea mistica de acolo.
De unde locuiesc eu, nu e foarte mult de mers pana la castel. Cativa km. 8-9. In cateva ore as ajunge la destinatie. Sunt multe livezi de traversat. O sa-mi iau o bocceluta cu ceva de ale gurii pentru drum. Nu le spun nimic parintilor. Nu ar intelege aceasta atractie si curiozitate de neoprit. Sunt nerabdatoare. Intr-un fel am emotii. Ma joc cu destinul.
Am plecat. M-am uitat cu drag inapoi spre casa. Dragii mei parinti...Cata iubire si-au oferit unul celuilalt si inca mai au resurse sufletesti. Ma emotioneaza iubirea cu radacini ce nu mai pot fi smulse niciodata. O lacrima mi se prelinge timid pe obraz. Poate de dor prematur. Sa lasam deoparte insa melancolia..
Calatoria a inceput. Mi-am luat pe mine niste haine in care sa ma confund usor cu un baiat. E mai bine sa par baiat. Gandul acesta parca ma face mai curajoasa.
Ce verde placut ochilor...Puritate imagistica. Natura e simpla. Miroase a iarba proaspat cosita..Cate o vaca ici colo care paste in tihna. Talazul ii e pedeapsa. Nu stiu de ce zambesc. Ma simt asa de fericita. Atata bogatie si frumusete.. Cerul e partial acoperit cu figurine de spuma. Figurinele danseaza si in acelasi timp calatoresc. Se supun blestemului dat de vant. Magia e deja prezenta (va continua)

Simfonia a 9-a

Cuplu adamic

Strazile sunt pustii. Vantul sufla nemilos. Natura a murit. Te tin de mana si inaintam in pustiu. Mana ta calda imi ofera tot ce am nevoie. Stransoarea ei imi spune tot. Ma uit in ochii tai si simt caldura. Fondul e bun. Am motiv sa continuu.
Intram intr-un magazin, iar vanzatoarea nu intelege ce-i cer. Repet si degeaba. Zgribulita se uita la mine ciudat si intrebator. Iesim. Scena a ramas netradusa. Ma uit in ochii lui si imi dau seama ca noi folosim un limbaj pe care nimeni nu-l intelege. Noaptea ne acompaniaza la pian. Plimbarea nu se termina. Cautam un refugiu si un alt magazin. Becurile de pe strada palpaie ciudat. Nimeni pe strada. Unde or fi toti? S-au ascuns de noi. Calatoria e lunga. Trebuie sa ne mai odihnim. Luna e timida azi. Un caine se uita ciudat la noi. Ma apropii de el, dau sa-l mangai si se fereste. Am gasit o banca intre doi stejari. Umezeala multa. Ma tin de tine si ma cuprinzi in brate. Nimic nu mai conteaza. Numai noi suntem vii, restul a murit. Respiratia ta seamana cu un cantec al trupului. Acum putem inainta din nou. Multe scari de urcat. Ambitia e pusa la incercare. Important e sa tinem drumul drept si sa nu ne uitam in spate deloc. Nu avem voie. Negru mult...

Badea isi arata chilotii de la Bote

E greu sa ramai in Romania si sa nu te dilesti in timp. Sistemul e de vina, nu avem ce-i face.

Simplu Innuendo

Cateva filme

Zi de filme si somn.
1. El laberinto del fauno (2006), Guillermo del Toro
1944, al doilea razboi mondial, Spania fascista sub dictatura lui Franco, actiunea se petrece intr-un sat din nordul Spaniei.
El laberinto del fauno e povestea micutei printese Ofelia, care traieste intr-o lume fictiva, creata de propria imaginatie, dar se confrunta si cu nemiloasa realitate. Proaspat recasatorita cu capitanul Vidal, Carmen, insarcinata si bolnava, se indreapta impreuna cu fiica ei, Ofelia, la noua resedinta rurala a familiei. Vital, tatal vitreg al Ofeliei, e un om sadic si nemilos. Prin imprejurimile rurale, se ascunde o banda de rebeli anti-fascisti, pe care armata capitanului va incerca sa o starpeasca.
In timpul noptii, Ofelia, condusa de un spiridus, se duce in labirint, unde il intalneste pe faun. Faunul ii spune ca e printesa si ca are de trecut trei probe initiatice pentru a deveni nemuritoare si a se intoarce in regatul pamantului alaturi de familia sa. O poveste incantatoare, care te tine cu sufletul la gura.

2 All the king's men (2006) al lui Steven Zaillian cu Sean Penn in rolul principal, Jude Law, Kate Winslet, Anthony Hopkins.
Un scenariu destul de prost, dar cu actori care joaca impecabil. Sean Penn face un rol absolut incredibil, intra perfect in pielea guvernatorului de Louisiana.
Filmul e despre coruptie, tradare, interese, mita. Un sistem, in care primeaza interesele fiecarui politician. Folosit si tradat de bunii sai prieteni, Willie Stark (Sean Penn) se hotaraste sa candideze ca guvernator al statului Louisiana. Isi scrie singur discursul si incetul cu incetul castiga increderea saracilor carora le promite spitale, scoli si prosperitate. Stark castiga alegerile si incepe lupta pentru a indeplini promisiunile facute oamenilor, dar din pacate va plati din greu ambitiile sale. Joc psihologic. Finalul e previzibil. Stark nu are cum revolutioneze sistemul si sa-si faca proprile jocuri si este.... Merita vazut.


3 Am revazut Copying Beethoven (2006), Agnieszka Holland cu Ed Harris si Diane Kruger. Viena 1824.
Ultimii ani din viata lui Beethoven, talentul sau inegalabil, minunea.
Beethoven are nevoie de ajutor in munca sa, de cineva foarte priceput care sa-i copieze
partiturile si sa-i fie alaturi. Anna Holtz, o tanara compozitoare, absolventa de Conservator se dovedeste potrivita postului. Beethoven o indrageste, o invata muzica lui, ii spune ca "Incearca sa-i vorbeasca lui Dumnezeu prin muzica". Surd, imprevizibil, dificil, Beethoven creeaza capodopera dupa capodopera. Dirijeaza Simfonia a 9-a si emotioneaza sali intregi. Frumos, simplu, fabulos.

Simfonia a 9-a

Sufletul lui Beethoven a cantat. Dumnezeu era acolo cu el. Beethoven inca traieste. Muzica lui va fi vie mereu. A compus Simfonia a 9-a cand era de-a dreptul surd si a dirijat o imensa orchestra simtind muzica in fiecare mm de piele. Te iubesc Beethoven.

Unchained melody

Mi-era dor de melodia asta..

Ingroparea valorilor

N-am nicio stare. Nu e nimic in mediu care sa-mi induca ceva. Vremea asta pustieste sufletul. M-am apucat sa citesc multa istorie a religiilor. E fascinant sa inveti despre culturi si religiologii. Eliade a fost si va ramane un geniu in domeniu. Incerc sa ma imbogatesc spiritual, descoperind adevarata esenta.
Ma ia sila cu fiecare zi care trece de tara asta in care traim. De fapt mi se pare ca in toata lumea e haos. S-au pierdut valorile si a ajuns puterea sa se confunde cu adevaratul succes. Cum sa ia Obama premiul Nobel pentru pace? Sau Herta Muller pentru literatura? America si-a demonstrat inca o data controlul si influenta in lume. Totul se cumpara. Obama in schimb e inocent si flatat in discursuri. Macar sa doneze milionul copiilor saraci si celor care n-au posibilitati pentru studii. Herta nu ma impresioneaza. Am citit fragmente din cartile ei, dar in niciun caz nu as alerga in librarii sa o caut pe rafturi. Ne cream niste false modele, in curand n-o sa mai avem valori reale promovate. Se pierde tot farmecul. Ne-am imbacsit de tot. Evoluam in involutie. Romania oricum sta prost la independenta culturala. Am fost intotdeauna niste retarzi. Mitul retardului. Toate marile curente culturale la noi au aparut cateva secole mai tarziu. Si atunci cu reprezentanti putini. Am importat tot. Criza a aparut pentru ca depindem financiar de fluxul european. Geniile noastre pleaca peste mari si tari, dar pretindem ca sunt romani cand sunt incoronati cu onoruri. Ne mandrim cu ei, chiar daca in mediul originar si-ar fi innecat si sufocat tot potentialul. Plec capul si spun ca mi-e cu adevarat rusine de tot ce se perinda la noi si nu numai. Jeg ordinar.

Intrusul

Prima dimineata cu ceata. In interiorul meu e ceata la 7 dimineata. Sunt in deplin acord cu natura. Comunicam. Oameni speriati, neintelesi, unii infometati se grabesc spre niciunde. Ard gazul din propria lampa.
Acum stiu sigur ca in alta viata am fost o pasare. Simt in spate niste aripi uscate, care nici nu se mai vad. Totusi ma ajuta sa ma hranesc, sa ma intalnesc cu cine vreau si sa zbor spre necunoscut. Aripi de praf, interior de coca sfaramicioasa. A fi sau a nu fi? N-am vrut sa ma nasc si totusi m-am nascut. Am vrut sa mor si am tot amanat. Nu pot fi Dumnezeu. N-am putere. N-am nimic. Doar un gand prelungit...Praf si coca.
In mine e cineva. A intrat fara sa bata la usa. Doarme in mine si se trezeste odata cu mine. Ma insoteste peste tot. Nu e un prieten, e un intrus. Si-a facut culcus in sufletul meu. E cald si bine acolo. Se hraneste cu interiorul meu. Poate sa-mi explice vreun psiholog fenomenul? Nu e nevoie. Mutatia s-a facut deja. A intrat din intamplare si nu va mai iesi. Pe mine ma doare in schimb. Ma ustura fiecare prezenta. Cum am observat de aceasta noua prezenta, gandurile mele nu au mai avut alt subiect de colcaiala. Joc psihologic. Rezista daca poti. Autosugestie. Emotie. Necunoscut. Aripi lipsite de vointa. Incerc sa inteleg si nu pot. Viata mi se complica si n-am cum sa controlez asta. Poate o sa mor. Cu cat ma gandesc mai mult la intrusul care doarme in mine, cu atat simt ca o iau razna mai mult.
Mai devreme mi-a vorbit. Si-a cerut scuze si a zis ca nu vrea sa ma faca sa sufar. Doar ca se simte bine in sufletul meu si vrea sa ramana in continuare. Spera sa inteleg. Imi implineste orice dorinta vreau. Nu vreau decat sa iasa si sa uit tot. Ma ucide fara sa-si asume asta. Sufletul imi va arde si se va preface in scrum. Inteleg de fapt ca nu-i pasa de mine si ca nu ma va asculta. Ii spun ca e egoist, iar raspunsul lui e ca nu inteleg nimic. Bucati din mine s-au rupt deja. Eu nu inteleg realitatea? Care e realitatea lui? Ametesc si ma doare capul. Ma depaseste viata. E clar. Ma duc sa ma culc. Sunt insotita. Vine si el sa se astearna in mine...

Dedic acest text lui A.

Doua temeri mari

Am ras mult asta-seara. De obicei ma simt bine cand se simt si ceilalti, si cu atat mai bine daca am vreo influenta pozitiva asupra cuiva. Sunt dependenta de atmosfera din mediu. Simt fiecare unda si energie din jurul meu.
M-am plimbat putin inainte sa ajung acasa. Singura la 2 noaptea. Nu mi-a fost frica. Natura era beata de intuneric. Pustiu. Tacere. Imi reveneau diverse scene in cap. Zambete. Oameni care mimeaza fericirea pentru cateva ore. Oameni care au ambitia sa fie fericiti intr-un fel. Toti la aceeasi masa. A trecut si prezentul ala. A fost innecat. Imi apareau ca niste tablouri luminoase pictate pe intuneric. Parca ieseau din mine la exterior si se proiectau.
Vorbeam cu o amica azi despre temerile noastre. Imi zicea ca-i e frica de doua lucruri: de singuratate si de moarte. I-am spus ca mie nu mi-e frica de moarte, ca moartea de fapt inseamna o simpla revenire la realitate. Pana in punctul mortii traim intr-un anume viitor, suntem nerabdatori si ne gandim la clipa ce va urma, insa in fata mortii exista cu adevarat prezent. Atunci prezentul se infatiseaza rece, in picioare, impersonal si in acelasi timp departe de noi. Cu singuratea as fi de acord, dar e o stare de care nu poti scapa din pacate, indiferent ce ai face si pentru cat timp. Singuratea e in propriu eu. E originara de la nastere. Nici macar nu exista eu cu mine. Exista doar eu. In oglinda daca ma privesc exista "si mine", dar nu vreau sa ma mint. O draga mea prietena, nu crezi ca ne gandim prea mult la stari de gheata?

It's over- Roy Orbison

These days

M-a cam lovit indragosteala. Evident de o persoana cu care nu voi fi niciodata, ca altfel nu se putea. In rest nu-mi vine sa cred ca anul asta o sa termin facultatea si o sa-mi dau licenta probabil in filosofie.
Am ascultat toata ziua Grigore Lese in casti. Pare foarte ciudat sa asculti Grigore Lese in casti. Se bat cap in cap, dar asta e cand ai nevoie de accesibilitate. Zilele astea mi-e drag de oameni, de tot ce e bun in lumea asta. La pranz am stat cateva ore pe o banca si am citit printre strigatele de joaca ale copiilor. Apropo, recomandare de carte: Tadeusz Dolega-Mostowicz -Vraciul. Profesorul Wilczur. O carte absolut senzationala pe care eu de doua zile n-o mai pot lasa din mana. Nu vreau sa se termine asa repede, dar sunt mult prea curioasa ce o sa se intample mai departe. Am ajuns sa citesc si in timp ce merg pe strada, asa ca dovezile sunt clare ca m-a prins tare, tare.
Aseara inainte sa ma bag la somn, am reusit intr-un final sa termin de vazut ultimul film al lui Von Trier si anume, Antichrist. Prima parte a filmului nu mi s-a parut senzationala, insa a doua m-a cutremurat. Un film cam dur, o drama horror, careia daca ii intelegi esenta, ajungi sa-ti spui niste intrebari cu privire la propria viata si la limitele pe care le avem. Nu stiu daca motivul care declanseaza intreaga actiune e suficient de tare si important sau e doar un pretext. Von Trier ne-a obisnuit deja prin creatiile sale anterioare sa ne prezinte situatii inconfundabile, trairi fabuloase intr-o maniera naturalista. As pune la indoiala insa unele pasaje din film, sau mai bine zis cunostintele unuia din personajele principale, cu privire la diverse metode psihanalitice sau de hipnoza din psihologia moderna pe care le foloseste pe propria sotia. Nu asta conteaza de fapt in film. Conteaza forta, disperarea unei iubiri care poate duce la moarte. Sete de posesie, sex, obsesie si nebunie. Pe mine m-a cutremurat sincer. De la Von Trier mi-au mai placut foarte mult Dancer in the dark (2000), cu Bjork in rolul principal si Breaking the waves (1996). Enjoy...

Cartita

E 22:50. Sunt in metrou. Mai e o singura persoana cu mine in tot metroul. M-am dus mai spre capatul metroului si incerc sa fac abstractie de faptul ca nu sunt singura. As putea sa am orice iesire as vrea. M-as putea manifesta in orice fel. Pot sa tip, sa urlu, sa vorbesc singura, sa fac ce vreau. Nu ar fi priviri deranjante. Ma simt libera. Constiinta mi-a murit. Am cele mai macabre ganduri. Poate acesta e ultimul metrou. As vrea sa nu cobor, sa vad ce se intampla cu mine. Sa ma ascund intr-un loc strain, fara sa fiu vazuta de nimeni. Metroul e o cartita, care nu si-a sapat singura galeria. Sunt pe sub pamant.Vie. Nu-mi place ca exista un traseu fix. Ar fi frumos sa ajung intr-un loc strain, o lume total diferita de cea in care traim, noi, oamenii. O surpriza. O minune. Un loc cu alte reguli, care sa-mi fie straine sau fara reguli. Sunt pe sub pamant si singurul lucru care ma face sa cred ca nu am murit e ca ma pot misca si ca ma doare daca ma ciupesc. Exista o realitate. Cartita inca merge. Mi-e frica totusi sa nu se opreasca brusc si sa ma cuprinda panica. Mi-e atat de frica. N-o sa stiu ce sa fac. Tocmai mi-am mirosit pielea. Miros a om, a carne prin care sangele se misca si curge in toate directiile, ca si cum reteaua venoasa si arteriala ar forma niste drumuri pe care se circula intens. Corpul meu e plin de drumuri. Drumuri cu sens unic, asa cum e si viata. Un sens unic nenorocit. Pana si cartita asta merge intr-un singur sens. Locuiesc in cartita. Respir in ea si ma hranesc cu tot ce gasesc in ea. Sunt in acelasi timp in pamant. Am fost trimisa in pamant sa calatoresc. Am luat cu mine toate pacatele si tot sacul de amintiri pe care-l port ca povara in spate. Am avut acest drept. Am uitat de calatorul ratacit. E ciudat ca nici el nu coboara. Aleg sa nu vorbesc cu nimeni, orice s-ar intampla. Voi trai in continuare in cartita. Imi place viata aici. Deci exista si sublimul...