In tren. Primii straini pe care-i intalnim.

Peronul garii unde asteptam trenul e imbacsit de oameni. Imaginea garii noastre imi induce multa tristete. Toate categoriile de oameni. Unii cu serviete, altii cu bagaje uriase, amarati. Multa nerabdare, speranta. Copii care tipa, parinti care nu stiu ce sa le spuna. Multi poate se intorc acasa, la familiile lor, iar Bucurestiul a incercat sa-i gazduiasca pentru o perioada. Dar toata lumea vrea acasa. Numai noi nu. Nu e frig, e bine. Suntem oricum imbracati gros, iar faptul ca ne luptam cu rucsacele ne face sa depunem un efort urias. Nu m-am obisnuit inca sa-mi port noua casa in spate. Apare trenul. Noi ne putem urca pe oriunde, nu avem bilet. Nu vrem sa incurcam pe nimeni. Asteptam ca toata lumea sa urce si apoi vom urca si noi. Ma bucur ca nu m-a condus nimeni la gara. Urasc sa-mi iau la revedere si de cele mai multe ori nu stiu cum sa ma port.
Ne urcam la clasa intai pentru moment. E mai linistit totul. Ne aranjam bagajele si asteptam sa vina controlorul. Am emotii pentru ca n-am mai mers niciodata cu nasul si nu stiu cum sa negociez si sa pun problema. Nici n-am carnetul de student la mine. O sa-l las pe Vlad sa se ocupe de tot. In vagon niste batranei simpatici ne cer ajutorul. Sunt australieni. Au mainile uscate de timp, dar zambetul le este inca viu pe chip. Engleza care se vorbeste in Australia pare destul de diferita de cea cu care suntem obisnuiti. Fac un tur de Europa. Ma impresioneaza. Mi-ar placea sa ajung de varsta lor si sa am inca forta sa calatoresc. Au pierdut trenul de Budapesta. Nu sunt panicati, vor doar sa stie de unde au legatura inspre Budapesta. Nu pot merge cu trenul pana la Belgrad. Un barbat solid din compartiment intelege ce ne-au intrebat si scoate mersul trenurilor din geanta ca sa verifice. E evident ca face naveta de multi ani. In Timisoara vor trebui sa coboare si sa astepte trenul de Budapesta. Se pare ca nu vor astepta prea mult. Dupa ce le scriem tot pe o hartiuta, ne multumesc si isi deschid linistiti niste volume groase din care incep sa absoarba cuvinte.
Vine nasul. Am emotii ca la examen. Bag ochii in pamant timid. Vlad il intreaba cat ii datoram. Ne spune ca la Craiova va veni colegul si ca trebuie sa negociem separat. Pana la Craiova ii datoram 30 lei amandoi. Nimeni nu s-a gandit sa mai negocieze. Era o suma rezonabila. Scapam. Rasuflu usurata. Mi-am facut griji degeaba. Ar trebui sa ma obisnuiesc cu ideea ca mergem cu nasul. Ar trebui sa ma obisnuiesc cu multe lucruri noi. Insa am timp destul..
Ne mutam de la clasa intai, ne retragem mai la caldura si eventual la somn intr-un compartiment unde nu e nimeni. Scoatem niste sfoara din rucsac ca sa blocam usa. Infasuram multa sfoara in jurul cuierului si apoi prindem usa. Nimeni n-o poate deschide acum. Ne putem culca linistiti. Vom auzi cu siguranta cand cineva va incerca sa intre.
Maine dimineata la 5 vom ajunge in Belgrad. Avem cateva ore de zabovit prin oras pana o vom intalni pe gazda noastra Milica. Sunt nerabdatoare s-o cunosc. I-am trimis un mesaj pe couchsurfing cu vreo 3 zile inainte, in care i-am spus cateva cuvinte despre noi, despre calatoria pe care ne-am propus s-o facem in Europa si ca ne-ar face placere daca ne-ar putea caza pentru doua nopti in Belgrad. Din datele profilului ei pare o persoana speciala. Are 23 de ani, e studenta la stiinte politice, e pasionata de cinematografie, tenis si are o gramada de visuri marete. Ne-a raspuns imediat, spunandu-ne ca desi e prima ei experienta pe couchsurfing, ne va primi cu drag si de-abia asteapta sa ne cunoasca. Sunt sigura ca vom avea ce vorbi.
Apare nasul de Craiova. Ne grabim sa-i deschidem usa. N-are o figura prea prietenoasa. Mergem cu el pana la Timisoara. Ne cere 50 de lei. E prea mult. Ne tocmim si mai lasa 5 lei. Mai mult nu vrea. Altfel ne va da jos. Acceptam. Imi vine sa zambesc. Simt ca aventura abia a inceput. Intr-un fel ma amuza ce se intampla. Intr-altul nu. Mancam pe saturate si apoi ne culcam linistiti blocand usa.
Ne trezim la granita Romaniei cu Serbia. Inca sunt romani. N-am trecut la sarbi inca. Ne cer buletinele si ne intreaba daca avem ceva de declarat si incotro mergem cu rucsacii asa mari. Le explicam, ne lasa in pace. Nu prezentam interes pentru nimeni.
Ajungem la Vrsac, granita Serbiei cu Romania. Sirul intrebarilor se reia in romana, dar pe un ton mai agresiv. Mi-e prea somn ca sa ma deranjeze ceva. Vedem niste straini coborand pe peron, pe care i-au dat jos. O familie cu o fetita mica. Par chinezi de la distanta. Probabil n-aveau actele necesare, viza sau mai stiu eu ce le-o trebui. Noua nu ne pasa de nimic. Pentru moment e bine si asta conteaza. Mai tarziu nu se stie.
Intre Timisoara si Vrsac nu ne-a intrebat nimeni de bilet, dar in apropiere de Pancevo au venit fiorosii, doi controlori masivi care ne-au cerut agresiv biletele. Acum in ce limba sa le vorbesti? Cu sarbii e foarte greu sa te intelegi in engleza. O dam pe romana. Ne intelegem oarecum. Mai greu, dar negocierea inainteaza. Oricum noi avem numai lei si euro, nici nu ne-am gandit sa fi schimbat acasa niste lei in dinari. De fapt nici nu cred ca am fi gasit undeva dinari. Le dam vreo 2 euro si 20 lei. Par multumiti, desi in acelasi timp nedumeriti. Pentru moment ne lasa in pace. N-au inteles nimic. Oricum mai avem putin pana la Belgrad. Dar, dupa 5 minute, dupa ce probabil si-au facut calculele se intorc suparati si oarecum jigniti de suma pe care le-am dat-o. Le spunem ca nu mai avem bani si ca nu le putem oferi mai mult. Sunt hotarati sa ne dea jos la Pancevo. Le mai dam 2 euro si ne lasa in pace.
La 5 si putin eram in gara in Beograd, morti de somn. Frig si umezeala. O vreme scarboasa. Am ajuns in orasul gri. Eu asa am numit Belgradul. Dar incotro s-o apucam la ora asta?